|
Pagina 1 din 3 DESPRE REÎNCARNARE Informatii referitoare la reîncarnare au existat (si mai existã) în Biblie si în unele texte apocrife. Biserica primelor secole a acceptat teza reîncarnãrii, sustinutã si de Iisus. În anul 553 însã, la cel de-al cincelea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol, teza reîncarnãrii a fost anatemizatã, fiind consideratã drept o eroare dogmaticã. Împãratul Justinian (leit-motivul sãu: “Afurisit fie cel care, de aici încolo, va mai crede în preexistenta sufletului!”) a impus clerului propriul sau crez, a pus sub arest pe Papa Vigilius (spre a nu conturba Conciliul!) si aobligat episcopii sa accepte noua dogmã. Justinian a considerat cã teza reîncarnãrii acordã omenirii o prea lungã perioadã de timp pentru atingerea unei trepte mai înalte de dezvoltare a constiintei.
Dupã anul 553, credinciosilor li s-a spus de cãtre bisericã cã au la dispozitie o singurã viatã pentru a reveni din nou la stadiul dinaintea comiterii pãcatului originar. Noua tezã a lui Justinian, propagatã masiv în rândul enoriasilor de pretutindeni în cursul secolelor urmãtoare, continuatã pânã azi, a dus la erori si mai mari de comportament ale oamenilor, majoritatea încercând sã traiascã din plin asa-zisa unicã viatã. Biserica a exclus treptat aproape toate textele, documentele si cele 31 de evanghelii apocrife, neconforme noii linii dogmatice trasate. Cu toatã cenzura impusã textelor originale, s-au mai pãstrat
pe alocuri unele referiri ale lui Iisus la reîncarnare (Evanghelia lui Ioan [3,1-8], de asemeni afirmatiile lui Iisus despre reîncarnarea profetului Ilie în trupul lui Ioan Botezãtorul din Evanghelia lui Matei [11,14 si 17,10-13], sau cele spuse de Iisus fariseilor, în legaturã cu faptul cã el ar mai fi trãit odatã pe pãmânt, încã înaintea patriarhului Avraam [Evanghelia lui Ioan, 8,56-58]). Alte pasaje biblice care aduc indicii asupra reîncarnarii: “Ieremia” (1,5), “Cartea Intelepciunii” (2,5 si 8,20), “Cartea lui Kohelet” (12,6), “Evanghelia lui Matei” (26,52), “Evanghelia lui Ioan” (9,1-3), “Epistola lui Pavel cãtre Filipeni” (2,6-7), “Epistola soborniceascã a lui Iacov” (3,6). De asemenea, în documentele necanonice (apocrife): “Evanghelia dupã Pistis Sophia”, “Evanghelia lui Toma” s.a.
de Tiberiu Claudiu IONESCU. Gândirea greacã
La baza acesteia se află unele comunităţi practicante ale religiei inspirate
de Orfeu (orfismul), apărute în Grecia începând cu secolul 6 î.Hr. Este vorba
despre un sistem de credinţă care asocia nemurirea sufletului cu ciclurile de
reîncarnări. După ciclul naşterilor şi roata destinului, existenţa trupească e
considerată ca o pedeapsă. Exilat în corp, sufletul trebuie să scape de tristul
destin al reîncarnărilor şi nu poate să o facă decât prin asceză (adică prin
abstinenţă de la consumul de carne). Numeroşi filozofi au fost marcaţi de aceste
credinţe, dar indiferent de forma pe care o ia doctrina lor, scopul rămâne acela
de eliberare a sufletului. Încarnarea sufletului apare ca o pedeapsă pe care
sufletul şi-a atras-o prin propriile sale greşeli; prin urmare reîncarnarea
funcţionează în acelaşi timp ca o fatalitate de care trebuie să te eliberezi şi ca o
şansă de eliberare. În orice caz, pentru ca această eliberare să intervină, e
necesară o iniţiere religioasă sau o conştientizare filozofică.
Hinduismul
Ideea de reîncarnare se exprimă cel mai pregnant în hinduism, cu toate că
şi aici ea a trecut printr-o serie de reinterpretări. Cele mai vechi texte (Rigveda)
nu pomenesc nimic despre această idee. Abia în Upanisad, vechea teorie a plăţii
a fuzionat cu ideea de reîncarnare. Ca urmare, se pot observa unele influenţe
reciproce între religia originară, revoluţia adusă de Upanisad, Baghadavad Gita
şi evlavia populară. În Upanisad, identificarea salutară a Sinelui (atman) cu
Absolutul (brahman) nu poate avea loc decât dacă Sinele o rupe cu ciclul
infernal al existenţei (samsara), adică cu şirul de reîncarnări succesive. Salvarea
înseamnă oprirea revenirilor pe pământ şi nicidecum înmulţirea numărului de
reîncarnări, cum pretind adepţii occidentali ai unui hinduism deformat. Nu e
vorba aici de o nouă naştere; omul se naşte o singură dată, dar nu moare cu
adevărat: din reîncarnare în reîncarnare, el nu-şi schimbă decât trupul, până ce
ajunge la adevarată libertate, în Nirvana. Principiul care dirijează călătoria dintr-un
corp în altul este dorinţa sau legea karmei. Scopul spiritualităţii hinduse este
acela de eliberare de această legătură karmică, pentru a se putea uni cu brahman.
|
