Rumoarea care acompaniazã reînvierea traditiei vrãjitoriei ne avertizeazã cã avem de-a face cu un fenomen destul de controversat si care redesteaptã în unele cazuri temeri ancestrale. Mai întîi, este semnificativ faptul cã fenomenul vrãjitoriei a putut sã se constituie de-o manierã cît de cît organizatã – în Anglia cel putin – de-abia dupã 1951, an în care au fost abolite vechile legi împotriva vrãjitoriei (!). De asemenea, trebuie sã mentionãm cã, desi nu se mai pune problema unei reiterãri a “vînãtorii de vrãjitoare”, în S.U.A. “acuzatia” de vrãjitorie poate sã conteze în cazul încredintãrii copilului într-un proces de  divort.

Problema protectiei împotriva vrãjilor este importantã doar pentru cei care se tem de vrãjitoare si nu constituie o dimensiune esentialã. Pentru diversele comunitãti de vrãjitoare functioneazã o eticã a tolerantei si libertãtii, sintetizatã în “legea cu trei fete” (three-fold law): “Fãrã sã faci nici un rãu, fã ceea ce vrei” (And in harm none, do what you will) deoarece orice faptã se întoarce împotriva fãptuitorului cu fortã întreitã.

Vrãjitoria este într-adevãr o problemã de circulatie a fortei vitale, însã conotatiile social-economice sînt mai putin subliniate. Accentul cade în special pe sesizarea ritmurilor naturii si pe folosirea lor prin intermediul ritualurilor ciclice.

În ce priveste detinerea autoritãtii, atît în ce priveste traditia Wicca cît si vrãjitoria feministã se remarcã preferinta pentru grupurile mici de practicanti care în principiu nu se supun nici unei ierarhii exterioare superioare. În interiorul grupului existã conducãtori (Marele Preot si Marea Preoteasã în cazul Wicca) însã acestia se schimbã periodic.

Vrãjitoria se încadreazã mai degrabã în cadrul religiilor salvãrii decît în cel al religiilor militante, dacã tinem seama de faptul cã nici una din traditii nu încurajeazã în mod special prozelitismul, ba chiar îl dezaprobã. Totusi, desi ambele ramuri pun accent pe salvarea personalã, în cazul vrãjitoriei feministe existã totusi o importantã componentã politicã si militantã, manifestatã de pildã în cazul protestelor fatã de campaniile nucleare. Aceastã componentã este manifestã si în cazul feminis­mului Dianic, întemeietoarea curentului, Zsuzsanna Budapest spunînd cã vrãjile nu valoreazã nimic fãrã implicarea activã în plan politic.

Cît priveste orientarea fatã de aceastã lume, ambele traditii sînt convergente: ceea ce conteazã este lumea de aici, Zeita (si Zeul) sînt imanenti, natura reprezintã “corpul lui Dumnezeu” si în consecintã viata trebuie respectatã sub toate formele ei. În aceastã directie sînt îndreptate preocupãrile ecologice ale adeptilor vrãjitoriei, întîlnindu-se astfel cu curentul ecofeminist.

Si în acest caz existã o apropiere fundamentalã între vrãjitorie si religiile dominate de femei. Teologia (sau thealogia) vrãjitoriei este extrem de redusã si putin dezvoltatã. Zeitãtile venerate sînt simple reiterãri ale zeitelor din panteonul grecesc sau germanic (Gaia, Artemis=Diana, Hecate, Brigid etc.) sau personificãri a femininului anonim si universal (a se vedea Marea Zeitã sau pur si simplu Ea cea Mare). Preocu­parea principalã este si de astã datã de ordin practic, vizînd reuniunile periodice ale grupurilor de adepti cu ocazia sabaturilor si/sau a esbaturilor cu prilejul cãrora se desfãsoarã ritualurile de vindecare. De asemenea, sînt extrem de importante ritualurile de initiere sau dedicatia (cel putin în cazul traditiei Wicca).

Problema relationãrii este centralã în cazul vrãjitoriei, multe din ritualurile vrãjitoresti desfãsurîndu-se sub forma unor cercuri de participante cu mîinile înlãntuite pentru a simboliza legãturile care le unesc între ele si cu natura-Zeitã. Dacã în ce priveste hrana în general nu existã prescriptii speciale fatã de alte religii (desi multi adepti ai vrãjitoriei sînt vegetarieni), vindecarea este o componentã dominantã a ritualurilor vrãjitoresti.

Dimensiunea maternitãtii este inclusã în revalorizarea generalã a corpului feminin cu toate atributele sale care favorizeazã apropierea sa fatã de naturã (nasterea, hrãnirea din corp, menstruatia etc.). Cît despre problema dominatiei patriarhale, ea este evidentiatã în special în vrãjitoria feministã (unde mare parte a ritualurilor de vindecare au în vedere tocmai vindecarea tarelor patriarhatului, a cãror inte­riorizare a condus la îmbolnãvirea femeilor). Însã si traditia Wicca manifestã o atitudine mai deschisã fatã de femei decît alte religii, oferind în plus o variantã de practicare a egalitãtii între femei si bãrbati în interiorul grupurilor de adepti.

Interferente ale vrãjitoriei cu alte curente culturale

Reînvierea interesului pentru vrãjitorie nu este un fenomen de sine stãtãtor. Ea poate fi corelatã cu alte douã curente care au influentat vrãjitoria: ecologismul în varianta ecofeminismului si neopãgînismul ca încercare de a reînnoda legãtura cu traditia religiei anterioare celei indo-europene.

a) Vrãjitorie si ecofeminism

Termenul de eco-feminism a fost construit în 1972 de cãtre Francoise d’Eaubonne. Principala tezã a ecofeminismului (prin care intrã de altfel în relatie cu vrãjitoria feministã) se referã la existenta unei relatii istorice, simbolice si politice între denigrarea naturii si a femeii în cultura occidentalã. Aceastã denigrare s-a afirmat treptat în filosofie prin consolidarea gîndirii dualiste. Conceptul de gîndire dualistã se referã la elaborarea celor douã notiuni europocentrice de “masculin” – asociat cu rationalitatea, spiritul, cultura, autonomia si sfera publicã si de “feminin” – asociat în mod corelativ cu emotia, corpul, natura, relationarea, receptivitatea si sfera privatã. În paralel s-au dezvoltat o sumã de asumptii esentiale pentru patriarhat: cã seria de atribute asociate masculinului este superioarã seriei de atribute asociate femininului; cã femininul existã în slujba masculinului; cã relatia dintre cele douã este esential agonisticã; si cã logica dominatiei culturii si masculinului trebuie sã prevaleze asupra naturii si femininului.

Denuntînd caracterul sexist al acestor asumptii, ecofeministii tind sã explice criza mediului înconjurãtor ca pe o consecintã logicã a modului de gîndire dualistã ce a caracterizat patriarhatul pînã în prezent si care a condus la denigrarea naturii în paralel cu oprimarea femeii. Cu alte cuvinte, “naturismul” (exploatarea naturii) face sistem cu rasismul, clasismul si sexismul. Ecofeminismul criticã filosofia enviromentalistã, sustinînd cã aceasta trebuie sã abandoneze pozitiile presupus gender-free, individualismul abstract si fixatia asupra “drepturilor” (de orice fel: ale omului, ale animalelor etc.) si sã realizeze cã relatiile umane (între sine si restul lumii) sînt constitutive si nu periferice. Din punct de vedere politic, ecofeministii încearcã sã opreascã politicile si practicile distructive si sã creeze alternative înrãdãcinate în legitimitatea bazatã pe comunitãti care ancoreazã bunãstarea societãtilor umane în bunãstarea întregii comunitãti de pe pãmînt.