In cautarea unui continent pierdut: IUBIREA

John Welwood,

psihoterapeut  american, doctor in psihologie si autor international

Noi, cei care am uitat de inima  noastra

- John WELWOOD , vorbiti mereu despre inima, despre a simti.  Este  atât de important?

- În  lumea de astazi da, pentru ca inima este pe cale sa fie  uitata,  ignorata. Ne-am parasit inima, am uitat ca o avem. Ne aducem  aminte  uneori de ea, dar numai atunci când "ne doare", când  resimtim ceva atât de  dureros, încât ecoul durerii coboara  în zona aceasta, a inimii, de care, în  general, nu suntem constienti.  Nu ne amintim ca avem o inima în viata de zi cu  zi. Suntem  prea ocupati sa gândim, sa analizam, sa actionam, sa facem  planuri,  sa rationam pe baza a ceea ce am învatat, deci  pe baza unor experiente trecute,  asa încât nu ne trece prin  cap sa ne oprim o clipa si sa fim atenti la ceea ce  ne spune  inima noastra. Daca am face-o, am descoperi ca inima este un  barometru  foarte sensibil al realitatii dimprejurul nostru,  ca fara sa faca nici calcule,  nici evaluari, inima simte,  este într-un fel misterios racordata permanent la  tot ceea ce  ne înconjoara. Asta pe de-o parte.

Pe de alta parte, inima noastra - si prin extensie corpul  nostru - este o poarta catre cele mai profunde, catre cele  mai stabile dar si  cele mai inefabile parti ale fiintei noastre.  Este suficient sa le dam atentie,  sa stam cu ele, sa fim  cu ele, pentru a avea acces la aceste parti ale fiintei  pe  care în general le ignoram. Daca am face-o, am fi mai linistiti,  mai putin  speriati, mai putin stresati, mai sanatosi si  mai fericiti decât suntem. Am fi  mai atenti cu ceilalti, mai  prezenti, mai buni. Lumea noastra interioara si  reflexia ei  pe care o cream, adica lumea exterioara în care traim, ar arata  altfel. În loc de asta, suntem în permanenta într-o alergare,  într-o fuga,  suntem într-o agitatie care caracterizeaza lumea  modrna si care, în cele din  urma, ne rupe de tot de ceea ce  suntem noi cu adevarat. Când intervine aceasta  ruptura, devenim  cu adevarat nefericiti, depresivi, într-un cuvânt ne  îmbolnavim,  pentru ca suntem rupti de sursa energiei noastre vitale, la fel  cum  un copac lipsit de lumina soarelui se usca. Întoarcerea  la inima ne-ar schimba  viata si felul în care privim împrejurul  nostru, iar asta ar schimba  lumea.

Când oamenii au început sa creada ca  pot controla totul,  s-a produs o ruptura

- Bine, dar cum putem trai totusi în lumea secolului 21,  într-un  mod contemplativ? Ni se cere mai mult sa facem decât  sa fim...

- Nu e nimic rau în  a-ti folosi mintea, ba dimpotriva, avem  nevoie de ea ca sa  putem trai, dar a trai exclusiv prin intermediul mintii  conduce  în cele din urma la stres, la boli psihice, la alienare, la nefericire  si la boli fizice care nu sunt decât reflexii ale psihicului  în corp.  Îndepartarea totala de adevarata noastra natura  ne aduce prejudicii grave.  Trebuie sa învatam sa ne întoarcem  la noi însine, sa ne luam rastimpul pentru a  reface contactul  cu inima noastra. Aceasta dimensiune fundamentala a fiintei  se  caracterizeaza prin deschidere, prin liniste, printr-o anumita  caldura pe care o  vom recunoaste imediat, printr-o forta  care ne inunda în clipa în care intram în  contact cu ea.  Este ceea ce se numeste iubirea neconditionata,  despre care vorbesc marii mistici, fie ei europeni sau orientali.  Numai ca în  Occident, trairile marilor mistici au cazut în  derizoriu, oamenii în cel mai bun  caz zâmbesc, daca nu chiar  dispretuiesc dimensiunea metafizica, spirituala a  existentei,  fiind convinsi ca singura realitate este aceea pe care o poate  atinge cu mâna, aceea pe care o poti calcula, prevedea, evalua  cu mintea.  Undeva, cândva în istoria Occidentului s-a petrecut  o ruptura, o sciziune,  atunci când oamenii au început sa creada  ca pot controla totul, ca pot întelege  totul cu mintea, în  momentul în care au început sa creada în  omnipotenta mintii.  Au crezut ca mintea este calea. Si într-un fel este. Dar  îndepartarea  de natura fundamentala a început sa-si arate rezultatele.  Civilizatia  tehnologica nu i-a facut pe oameni mai fericiti, ba e interesant  de  stiut ca exista studii din care reiese ca în tarile  cu nivelul de trai cel mai  ridicat, în tarile cu economii si  industrii puternice, oamenii se declara mai  nefericiti decât  saracii lumii a treia. Consumul de antidepresive este cel mai  ridicat  în tari foarte avansate cum sunt SUA sau Franta. Acest lucru  se  datoreaza faptului ca oamenii s-au îndepartat de natura,  de ei însisi, s-au  transformat într-un fel de prizonieri ai  mintii. Au construit sisteme sociale si  economice care au la  baza aceasta abordare, chiar si medicina, chiar si  psihologia  au abordari mecanice, structurraliste, rigide. Totul pare perfect,  si  totusi ceva nu merge. Ceea ce lipseste este tocmai aceasta  deschidere, aceasta  caldura, aceasta apropiere de natura propriei  noastre fiinte. Lumea si-a pierdut  inima, si-a pierdut sufletul,  si dupa parerea mea aceasta este adevaratul motiv  al depresiei,  al alienarii, al ratacirii care a atins cote îngrijoratoare  în Occident. Eu nu sustin întoarcerea la primitivism, nu sustin  retragerea în  paduri, ci cred doar ca trebuie sa recuperam  aceea parte din noi pe care am  pierdut-o pe drum, printr-o eroare.

Dupa parerea mea, aceste doua orientari, una catre exterior,  proprie civilizatiei moderne si cea spre interior, care a supravietuit  din  fericire în societatile mai conservatoare, unde credinta  si biserica sunt înca  puternice, nu sunt antagonice, nu se  anuleaza una pe alta, ci sunt  complementare. Se completeaza.

„Lumea  si-a pierdut sufletul. Acesta este

adevaratul motiv al depresiei  si ratacirii”

Argument

      Prima  surpriza pe care  mi-a oferit-o John Welwood au fost cartile sale. Mi se parusera  extraordinare, pentru ca principalul sau mesaj, oricat ar parea  de straniu  pentru un psiholog american, era intoarcerea la suflet,  la inima, la  spiritualitate, ca solutie la nefericirea generalizata  ce caracterizeaza  societatile de consum. Astfel ca, intr-o buna  zi, pe cand ma aflam la Paris si  am aflat ca sustine o conferinta,  am vrut sa vad despre ce e vorba. Tema era  psihologie si spiritualitate.  Asa l-am cunoscut pe John Welwood. Tinand cont de  succesul pe  care-l au cartile sale in America si in Europa (trei dintre ele  au  fost traduse si in Romania), de faima sa, ma asteptam sa intalnesc  un personaj  rigid, distant si politicos. In loc de toate acestea,  am descoperit un om  simplu, de o timiditate pe care abia si-o  poate masca, de o caldura si o  spontaneitate incredibile. A intrat  in sala, inalt, slab, cu parul si barba  albe, si a schitat o plecaciune  timida. Publicul tacea. Si-a luat un scaun pe  care l-a pus printre  oameni si a inceput sa vorbeasca. A fost cea de-a doua mare  supriza  pe care mi-a oferit-o John Welwood. Nu avea nimic din aerul de profesor,  de doctor in psihologie, de autor publicat pe cinci continente.  Cu o modestie si  o deschidere extraordinare, cu o caldura radianta  care i-a molipsit in cele din  urma pe toti auditorii, a vorbit  liber despre iubire si despre inima, despre  suflet si despre meditatie,  despre lumea in care traim, despre fericire si  nefericire. Vorbind,  parea mai curand fragil decat sigur pe sine, parea  vulnerabil  si emotiv, apropiat si deschis, un om aflat el insusi in cautare,  care impartaseste cu ceilalti propriile sale experiente.

      Am descoperit,  in timpul conferintei, dar mai ales in discutiile  pe care le-am avut ulterior  ca, daca ar trebui sa poarte o eticheta,  lui Welwood i s-ar potrivi cel mai mult  aceea de cautator. Un  om aflat in cautare, in primul rand de natura spirituala.  Intrebarile  carora Welwood incearca sa le raspunda sunt intrebari valabile  pentru  oamenii tuturor timpurilor, din toate societatile. Cine suntem cu  adevarat? Cum facem sa fim mai putin nefericiti? Cum facem sa  fim mai sanatosi?  Mai putin insingurati? Si pentru ca Welwood  vorbeste mereu despre inima si  despre iubire ca despre esenta  fiintei, mi-am spus ca toate acestea sunt la fel  de valabile in  Romania, ca oriunde in alta parte din lume. Si inainte de toate,  in revista noastra, atat de preocupata de problemele sufletesti.  Va propunem,  deci, in exclusivitate, un dialog despre inima, cu  unul din cei mai mari  cunoscatori ai ei.

„Noi,  cei care am uitat de inima noastra”

     - John Welwood, vorbiti mereu  despre inima,  despre a simti. Este atat de important?

      - In lumea de astazi da,  pentru ca inima este pe cale sa  fie uitata, ignorata. Ne-am parasit inima, am  uitat ca o avem.  Ne aducem aminte uneori de ea, dar numai atunci cand „ne  doare”,  cand resimtim ceva atat de dureros, incat ecoul durerii coboara  in zona  aceasta, a inimii, de care, in general, nu suntem constienti.  Nu ne amintim ca  avem o inima in viata de zi cu zi. Suntem prea  ocupati sa gandim, sa analizam,  sa actionam, sa facem planuri,  sa rationam pe baza a ceea ce am invatat, deci pe  baza unor experiente  trecute, asa incat nu ne trece prin cap sa ne oprim o clipa  si  sa fim atenti la ceea ce ne spune inima noastra. Daca am face-o,  am descoperi  ca inima este un barometru foarte sensibil al realitatii  dimprejurul nostru, ca  fara sa faca nici calcule, nici evaluari,  inima simte, este intr-un fel  misterios racordata permanent la  tot ceea ce ne inconjoara. Asta pe de-o parte.  Pe de-alta parte,  inima noastra - si prin extensie corpul nostru - este o poarta  catre  cele mai profunde, catre cele mai stabile, dar si cele mai inefabile  parti  ale fiintei noastre. Este suficient sa le dam atentie, sa  stam cu ele, sa fim cu  ele, pentru a avea acces la aceste parti  ale fiintei pe care in general le  ignoram. Daca am face-o, am  fi mai linistiti, mai putin speriati, mai putin  stresati, mai  sanatosi si mai fericiti decat suntem. Am fi mai atenti cu  ceilalti,  mai prezenti, mai buni. Lumea noastra interioara si reflexia ei  pe  care o cream, adica lumea exterioara in care traim, ar arata  altfel. In loc de  asta, suntem in permanenta intr-o alergare,  intr-o fuga, suntem intr-o agitatie  care caracterizeaza lumea  moderna si care, in cele din urma, ne rupe de tot de  ceea ce suntem  noi cu adevarat. Cand intervine aceasta ruptura, devenim cu  adevarat  nefericiti, depresivi, intr-un cuvant ne imbolnavim, pentru ca suntem  rupti de sursa energiei noastre vitale, la fel cum un copac lipsit  de lumina  soarelui se usuca. Intoarcerea la inima ne-ar schimba  viata si felul in care  privim imprejurul nostru, iar asta ar schimba  lumea.

„O cale: intoarcerea la credinta”

      - Ce drum ar trebui  sa urmam pentru a ne regasi inima?  Exista metode pe care sa le invatam?

     - Ar fi bine  daca occidentul si-ar aminti despre bazele crestine ale  civilizatiei  sale si ar redescoperi spiritualitatea sa originara, care este una  exceptionala. Numai ca aceasta spiritualitate a fost pierduta,  ca oricare alta,  de altfel. Occidentul  a luat-o pe alt drum.  Din nefericire, biserica s-a indepartat  si ea de revelatie, si oamenii nu mai  gasesc in biserica decat  rareori ceea ce cauta. Acelasi lucru s-a petrecut  candva si cu  mine. Simteam ca nu gasesc in biserica ceea ce cautam. Asa am ajuns  sa cercetez diferite alte traditii spirituale, mai conservatoare.  Asa am ajuns  la traditiile orientale si am inteles un lucru fundamental:  ca spiritualitatea  contemplativa a orientului poate aduce ceva  ce occidentului ii lipseste sau a  uitat. Aceasta latura contemplativa  are implicatii enorme asupra sanatatii si  vindecarii psihologice,  dar si asupra relatiilor dintre oameni si a comunitatii.  Cu toate  astea, budismul zen, de exemplu, nu este mai bun cu nimic decat  crestinismul, care are si el latura sa contemplativa extraordinara.  Pana la  urma, rugaciunea europeana, asa cum o cunoastem noi, este  o forma de meditatie,  sau invers, meditatia este o forma de rugaciune.  Crestinismul este un punct de  plecare la fel de bun ca orice alta  traditie spirituala a lumii. Importanta este  intoarcerea la credinta,  la aspectele noastre profunde, uitate, abandonate.  Iisus vorbeste  despre inima, Evangheliile sunt pline de indicii, dar cati dintre  occidentali au reflectat vreodata la toate acestea?

„Cand oamenii au inceput sa creada

ca pot  controla totul, s-a produs o  ruptura”

     -  Bine, dar cum putem trai totusi in lumea  secolului 21, intr-un  mod contemplativ? Ni se cere mai mult sa facem decat sa  fim...

     - Nu e nimic rau in a-ti folosi mintea, ba dimpotriva,  avem  nevoie de ea ca sa putem trai, dar a trai exclusiv prin intermediul  mintii  conduce in cele din urma la stres, la boli psihice, la  alienare, la nefericire  si la boli fizice care nu sunt decat reflexii  ale psihicului in corp.  Indepartarea totala de adevarata noastra  natura ne aduce prejudicii grave.  Trebuie sa invatam sa ne intoarcem  la noi insine, sa ne luam rastimpul pentru a  reface contactul  cu inima noastra. Aceasta dimensiune fundamentala a fiintei se  caracterizeaza  prin deschidere, prin liniste, printr-o anumita caldura pe care  o  vom recunoaste imediat, printr-o forta care ne inunda in clipa  in care intram in  contact cu ea. Este ceea ce se numeste iubirea  neconditionata, despre care  vorbesc marii mistici, fie ei europeni  sau orientali. Numai ca in occident,  trairile marilor mistici  au cazut in derizoriu, oamenii in cel mai bun caz  zambesc, daca  nu cumva dispretuiesc dimensiunea metafizica, spirituala a  existentei,  fiind convinsi ca singura realitate este aceea pe care o poti atinge  cu mana, aceea pe care o poti calcula, prevedea, evalua cu mintea.  Undeva,  candva in istoria occidentului s-a petrecut o ruptura,  o sciziune, atunci cand  oamenii au inceput sa creada ca pot controla  totul, ca pot intelege totul cu  mintea, in momentul in care au  inceput sa creada in omnipotenta mintii. Au  crezut ca mintea este  calea. Si intr-un fel este. Dar indepartarea de natura  fundamentala  a inceput sa-si arate rezultatele. Civilizatia tehnologica nu i-a  facut pe oameni mai fericiti, ba e interesant de stiut ca exista  studii din care  reiese ca in tarile cu nivelul de trai cel mai  ridicat, in tarile cu economii si  industrii puternice, oamenii  se declara mai nefericiti decat saracii lumii a  treia. Consumul de antidepresive este cel  mai ridicat in  tari foarte avansate cum sunt SUA sau Franta. Acest lucru se  datoreaza  faptului ca oamenii s-au indepartat de natura, de ei insisi, s-au  transformat intr-un fel de prizonieri ai mintii. Au construit  sisteme sociale si  economice care au la baza aceasta abordare,  chiar si medicina, chiar si  psihologia au abordari mecanice, structuraliste,  rigide. Totul pare perfect, si  totusi ceva nu merge. Ceea ce lipseste  este tocmai aceasta deschidere, aceasta  caldura, aceasta apropiere  de natura propriei noastre fiinte. Lumea si-a pierdut  inima, si-a  pierdut sufletul, si dupa parerea mea acesta este adevaratul motiv  al depresiei, al alienarii, al ratacirii care a atins cote ingrijoratoare  in  occident. Eu nu sustin intoarcerea la primitivism, nu sustin  retragerea in  paduri, ci cred doar ca trebuie sa recuperam acea  parte din noi pe care am  pierdut-o pe drum, printr-o eroare. Dupa  parerea mea, aceste doua orientari, una  catre exterior, proprie  civilizatiei moderne, si cea spre interior, care a  supravietuit  din fericire in societatile mai conservatoare, unde credinta si  biserica sunt inca puternice, nu sunt antagonice, nu se anuleaza  una pe alta, ci  sunt complementare. Se completeaza. 

„Este  nevoie de o revolutie planetara.

O revolutie a inimii”

„In  scolile noastre li se baga in cap

copiilor informatii cu miile,  dar  nu li se spune

niciodata ce inseamna sa fii fericit”

      -  Ar fi bine ca in partea a doua a dialogului nostru sa  vorbim mai aplicat despre  inima, despre cum o putem redescoperi.

     - Coborarea in inima si  iubirea neconditionata nu  pot fi intelese cu instrumentele mintii. Trebuie  experimentata,  simtita, traita. Faceti exercitiul acesta. Stati linistiti,  asezati,  cu ochii inchisi. Respirati.  Vizualizati-va  interiorul corpului, ca pe un spatiu pe care il locuiti. Urcati  apoi catre inima. O vedeti? Este vie, fierbinte. Focalizati-va  atentia in inima.  Ascultati-o. Va comunica cu voi. Daca vreti  sa aflati un raspuns, intrebati-va  inima si veti sti raspunsul.  Inima este inteligenta. Este ca atunci cand „ni se  strange inima”.  Asta inseamna ca inima spune „nu”. E ceva care nu e bun pentru  noi. Sau dimpotriva, atunci cand cineva ne place din prima clipa  si simtim ca  inima ne sparge pieptul, spune „da”. Sau cand  ne indragostim la prima vedere.  Inima stie inaintea mintii, iar  mintea nu intelege nimic din ce se intampla.  Ascetii credintei,  misticii, stiau aceste lucruri, vedeau prin perspectiva  inimii.  In zilele noastre, nu prea mai sunt mistici, limbajul inimii  supravietuieste  in arta, in muzica, in poezie. Acesta este limbajul inimii. Din  nefericire, suntem atat de indoctrinati inca din copilarie, suntem  atat de  convinsi ca mintea este singurul instrument, incat ne  vine greu sa credem ca  putem evalua lumea cu inima. Suntem educati  sa ignoram sau sa ascundem semnalele  inimii, ni se spune ca e  rusine sa plangem si chiar sa ne bucuram prea zgomotos,  suntem  coplesiti de conventii, de reguli, sabloane atat de mult, incat  uitam cu  totul de inima noastra. In scolile noastre li se baga  in cap copiilor informatii  cu miile, moduri de a rationa, dar  nu li se spune niciodata ce inseamna sa fii  fericit sau nefericit,  nu li se vorbeste niciodata despre bunatate, despre  compasiune,  despre legaturile nevazute cu oamenii si cu natura. Astfel incat  atunci cand oamenii simt nefericire, ei se blocheaza, nu stiu  ce sa faca in  mijlocul suferintei, pentru ca nimeni nu le-a vorbit  vreodata despre inima, dupa  cum nu le-a vorbit vreodata despre  intuitie sau despre imaginatie. Deveniti  adulti, fostii copii  isi dau seama ca sunt singuri, neavand alt instrument decat  mintea  lor. Inainte, in societatile vechi, existau comunitatea, parintii,  preotul, vecinii, traditiile purificatoare, riturile de trecere,  toate facute sa  sustina omul. Acum nu mai exista nimic din toate  acestea, iar omul se trezeste  singur, prins in cercul vicios al  rationamentelor si al intrebarilor fara  raspuns, speriat de propria  suferinta, pierdut. Pana la alienare mai e un singur  pas. Lumea  in care traim este oglinda acestei insingurari. Facem „ce trebuie”,  nu „ce simtim”. Asta ne face nefericiti. Avem nevoie de o  revolutie a inimii la  scara planetara. De o intoarcere la valori  pe care le-am pierdut.

„E timpul  sa aprindem lumanarea”

     - Sunteti unul  dintre  psihologii care au scris mult despre iubire. Nu ma rabda...  inima sa nu va  intreb ce se intampla in lume cu iubirea concreta  dintre doi oameni. De ce nu  mai reusesc sa ramana impreuna desi  se iubesc?

     - Stiti cum am ajuns sa  scriu despre iubire? Acum  multi ani m-am prabusit. Am trecut printr-o drama care  pare banala  pentru ca multi trec prin ea. Cand primul meu mariaj s-a destramat,  am vrut sa inteleg ce s-a intamplat cu noi, cum a fost posibil  ca in ciuda  faptului ca ne-am iubit atat de mult, totul sa se  termine in suferinta si  disperare. Dincolo de durerea pe care  o traiam, voiam sa inteleg eroarea, ca sa  nu o mai repet, voiam  sa stiu secretul unei relatii durabile, adevarate, vii. Ei  bine,  cred ca in cele din urma am inteles. Astazi, fiecare din noi este  singur,  fata in fata cu celalalt, asaltat de fricile sale, de  angoase, de suspiciune,  si, mai ales, separat de inima lui. Ar  vrea ca celalalt sa umple golul pe care-l  simte in piept. Dar  asta nu se intampla, pentru ca celalalt e in aceeasi  situatie.  Neimpacat cu sine. Asteptarile de la celalalt sunt enorme si niciodata  implinite. Relatia este in vrie, in cadere libera, fara nici un  punct de  sprijin. Este ca in povestea lui Eros, zeul iubirii,  si a nimfei Psyche, care  reprezinta constiinta. El venea numai  noaptea, in intuneric, si pleca inainte de  ivirea zorilor, iar  ea nu-i vedea niciodata chipul. Intr-o noapte insa, ea nu a  mai  rezistat si a aprins o lumanare ca sa-i vada fata, si in clipa aceea  el a  disparut. Apoi ea a trebuit sa treaca prin multe incercari  pentru a-l recastiga  si pentru ca iubirea lor sa se poata petrece  la lumina zilei. Asa a fost si cu  relatiile intre oameni, timp  indelungat: iubire in intuneric. Acum este timpul  sa aprindem  lumanarea, sa aducem lumina constiintei acolo unde a fost bezna.  O  relatie dureaza, dupa parerea mea, numai daca este o relatie  constienta. Drumul  catre celalalt trece prin noi insine. E nevoie  sa ne cunoastem pe noi insine, sa  ne acceptam, sa ne iubim pe  noi insine, ca sa-l putem iubi pe celalalt. Ma  intorc la intrebare:  de ce nu rezista relatiile? Pentru ca noi nu avem in primul  rand  o relatie constienta cu noi insine, nu ne cunoastem, nu stim ce  se petrece  cu noi, cu inima noastra. Asta ne falsifica, ne impiedica  sa ne oferim integral.  Frica, istoria de viata, prejudecatile,  modelele de comportament, toate  actioneaza ca niste bariere intre  cei care se iubesc. Neluminate de constiinta,  ele vor sfarsi prin  a distruge iubirea.

     - Exista vreo solutie?

      - V-ati gandit vreodata care sunt cele mai importante, cele  mai  puternice momente ale unei relatii? Veti descoperi repede  ca cele care conteaza  cu adevarat sunt momentele in care „doar  suntem impreuna” si-atat. In cele mai  intime, cele mai adanci  momente, ceea ce conteaza cu adevarat este prezenta.  Atunci suntem  cu adevarat noi insine, nepoluati nici de idei, nici de amintiri,  nici de prejudecati, nici de modele, de nimic. Sunt momente in care nu facem nimic altceva, in care  nu avem nimic  de dovedit, nimic de regretat. Doar suntem impreuna,  pur si simplu, si impartim  aceasta clipa miraculoasa cu cel pe  care il iubim. Sunt clipe nepretuite,  singurele care conteaza,  singurele care definesc iubirea, centrele de forta ale  iubirii.  Daca am reusi sa ne intoarcem mereu la starea aceea de prezenta  neconditionata, fara asteptari, fara amintiri, fara ganduri, fara  reprosuri,  atunci iubirea ar fi salvata. Prezenta fata de celalalt.  Fiind prezenti,  concentrati asupra momentului, intram in starea  aceea miraculoasa a deschiderii  inimii fata de celalalt si fata  de tot ce ne inconjoara. Cand il iubim cu  adevarat pe celalalt,  ne iubim si pe noi si intregul univers. Aceasta este  beatitudinea.  Dincolo de ceea ce doi oameni fac unul pentru celalalt, cea mai  puternica legatura este calitatea de a fi impreuna, felul in care  suntem  impreuna, felul in care fiecare se experimenteaza pe sine  in prezenta celuilalt.

„Felul  in care privim sexualitatea

ne poate schimba  viata”

      - Daca am vorbit despre iubire, sa vorbim si despre  sexualitate,  in contextul acesta al prezentei.

     - Sexualitatea,  din  punctul meu de vedere, face parte din ceea ce eu numesc „Calea  Sacra”. Pentru  mine, sexualitatea este o poarta catre cea mai  misterioasa, cea mai metafizica  parte a unei relatii, facand parte  mai curand din zona spirituala decat din cea  personala. In lumea  contemporana, corpul este desacralizat, el nu mai este vazut  ca  o poarta, ca un templu al sufletului, ci este vazut in extreme.  Fie avem de-a  face cu o viziune care trateaza corpul ca pe un  obiect de joaca, fie cu o  viziune puritana, in care corpul e vazut  ca o creatie a diavolului, ca un  instrument al pacatului. Noi  am pierdut aspectul sacru al sexualitatii si al  corpului. Avem  o viziune alienata asupra corpului, ca ceva separat de noi, ceea  ce conduce la o sexualitate alienata. Lawrence, un mare poet,  spunea ca  adevarata natura a sexualitatii este una misterioasa.  Misterul, aceasta este  esenta sexualitatii, caci ne pune in legatura  cu partile necunoscute ale fiintei  noastre si ale unei relatii  intime. In aspectul sau misterios, sexualitatea este  de fapt un  schimb de energii subtile intre un barbat si o femeie, un schimb  care  ne innoieste si ne schimba, care ne improspateaza vitalitatea  si care, de fapt,  ne poate schimba viata. Exista un aspect  mistic al sexualitatii, pe cale sa  se piarda in timpurile noastre, la fel ca o  multime de alte lucruri  pe cale sa se piarda. Intoarcerea la acest aspect mistic  al sexualitatii  are o legatura cu intoarcerea la aspectul mistic al corpului, al  inimii, cu intoarcerea la aspectul mistic al naturii inconjuratoare  din care  facem de fapt parte, toate sunt legate intre ele, iar  pierderea misterului, a  inefabilului, are o legatura cu nebunia  care a cuprins lumea in secolul 21, cu  insingurarea, cu nefericirea,  cu tristetea fara de leac care i-a cuprins pe  oameni, cu dezbinarea,  cu lipsa de iubire. Pierzand conexiunile cu aspectele  misterioase,  spirituale ale universului, am pierdut legatura cu noi insine.  Ne-am  pierdut. Stiti care era legatura noastra cu toate acestea si cu  propria  fiinta?

     - Inima, nu-i asa? Poarta noastra  spre fericire. Stiti, John  Welwood, eu vin dintr-o tara in care  oamenii inca isi mai iau cate o clipa in  care sunt singuri cu  ei insisi si cu Dumnezeu, duminica, la biserica.

       - E un lucru minunat. Inseamna ca e o tara in care nu e totul  pierdut.  Rugaciunea este o cale de intoarcere, cu conditia ca  ea sa vina din inima, si nu  sa fie facuta cu mintea, asa cum spuneau  parintii desertului, acum doua mii de  ani, caci in inima omului  este poarta catre Imparatie.

..................................................................................................................................................

    John Welwood este psihoterapeut, doctor in psihologie  si unul dintre cei mai  cunoscuti autori pe domeniul sau in Statele  Unite si Europa. Dupa ce a obtinut o  diploma in filosofie si-a  continuat studiile in SUA si a trecut prin diverse  stagii de pregatire  cu maestri ai budismului zen. John Welwood se considera pe  sine  o punte intre sistemele filosofice orientale si psihologia analitica  de tip  european si propune o noua viziune integratoare asupra  fiintei, centrata in  jurul inimii. Sustine conferinte si seminarii  in intreaga lume. In limba romana  au fost traduse trei dintre  cele mai bune carti ale sale: „Psihologia trezirii”,  „Calatoria  inimii” si „Iubiri perfecte, relatii imperfecte”.

      Mai  multe informatii despre John Welwood si cartile sale  gasiti pe  www.efpublishing.ro

FORMULA AS