V-ati gandit vreaodata ca cea mai nemiloasa temnita este propria minte, ca cei mai inversunati dusmani ne sunt propriile ganduri, ca boala de care ne moare  sufletul este propriul orgoliu, ca iadul cel mai intunecat zace in asteptarile pe care le avem de la cei dragi, ca frigul cel mai adanc se naste din incapacitatea de a iubi neconditionat?

Intrebarea este cine trebuie sa isi asume responsabilitatea de a ne elibera de noi insine? Cine sa rupa lanturile si sa darame temnita mintii pentru ca aerul libertatii interioare sa ne umple in sfarsit plamanii? Cine sa ne linisteasca suvoiul mai fierbinte ca lava, al gandurilor neincetate si sa ne ofere tihna unei paci mentale in care universul sa se oglindeasca cu toate ale sale? Cine sa ne vindece de propria mandrie, pentru ca sufletul sa ne poate tamadui toate ranile trupului? Cine sa ne invete graiul iubirii fara conditii, oprelisti si limite? Cine sa sparga portile iadului construit din pretentii absurde si sa ne arate calea spre raiul bucuriei in “aici si acum”?