Home arrow Carti arrow CARTI arrow Baird T. Spalding - Viata Maestrilor
 
Baird T. Spalding - Viata Maestrilor Imprimare E-mail
Index articole
Baird T. Spalding - Viata Maestrilor
Pagina 2
Pagina 3
Pagina 4
Pagina 5
Pagina 6
Pagina 7
Pagina 8
Pagina 9
Pagina 10
Pagina 11
Pagina 12
Pagina 13
Pagina 14
Pagina 15
Pagina 16
Pagina 17
Pagina 18
Pagina 19
Pagina 20
Pagina 21
Pagina 22
Pagina 23
Pagina 24
Pagina 25
Pagina 26
Pagina 27
Pagina 28
Pagina 29
Pagina 30
Pagina 31
Pagina 32
Pagina 33
Pagina 34
Pagina 35
Pagina 36
Pagina 37
Pagina 38
Pagina 39
Pagina 40
Pagina 41
Pagina 42
Pagina 43
Pagina 44
Pagina 45
Pagina 46
Pagina 47
Pagina 48
Pagina 49
Pagina 50
Pagina 51
Pagina 52
Pagina 53
Pagina 54
Pagina 55
Pagina 56
Pagina 57
Pagina 58
Pagina 59
Pagina 60
Pagina 61
Pagina 62
Pagina 63
Pagina 64
Pagina 65
Pagina 66

Volumul I
CAPITOLUL XVI

Aici convorbirea s-a incheiat cu intelegerea de a ne intilni cu totii la micul dejun. Ne-am trezit devreme a doua zi dimineata si eram gata pentru micul dejun la ora 6 si jumatate. De cum am plecat din camera noastra, i-am gasit pe prietenii nostri mergind in aceeasi directie, plimbindu-se si discutind ca niste muritori obisnuiti. Ne-au salutat si ne-am exprimat surpriza ca ii intilnisem asa. Replica a fost:

- Suntem doar oameni ca si voi. De ce continuati sa ne vedeti ca pe ceva deosebit? Nu suntem nicicum diferiti de voi, doar ca noi ne-am dezvoltat puterile divine intr-o masura mai mare decit voi.

Am intrebat apoi:

- De ce noi nu putem face lucrurile pe care v-am vazut ca le faceti?

Au raspuns:

- De ce nu toti cei pe care ii contactam ne urmeaza si implinesc lucrarile noastre? Nu putem si nu dorim sa impunem nimanui calea noastra; toti sunt liberi sa traiasca si sa-si urmeze calea asa cum doresc. Noi incercam doar sa aratam calea cea usoara si simpla, calea pe care am probat-o si am gasit-o foarte multumitoare.

Am mers la micul dejun, si conversatia a deviat spre obisnuitele intimplari curente. Eram coplesit de uimire. Erau aici patru oameni, sezind la masa in fata noastra. Unul traise pe acest pamint circa o mie de ani. Isi perfectionase intr-atit corpul, incit era capabil sa-l ia cu el oricind dorea; corpul lui pastra inca vioiciunea si tineretea unui om de 35 de ani, si aceasta perfectiune fusese desavirsita acum circa doua mii de ani. Linga el sedea un om care era al cincilea descendent, in linie directa, al familiei primului amintit. Al doilea traise pe acest pamint peste sapte sute de ani, si corpul lui nu parea sa aiba nici o zi peste 40 de ani. Erau in stare sa discute cu noi ca oricare altii. Era si Emil, care traise circa cinci sute de ani, si parea de vreo 40; si Jast, care avea cam 40 de ani si parea sa aiba cam aceasta virsta. Toti stateau de vorba impreuna ca fratii, fara nici o urma de superioritate, foarte gentil, simplu, si totusi bine intemeiati si logici in orice cuvint rostit, fara nici o urma a ceea ce era mistic sau misterios la ei - doar ca niste simple fiinte umane intr-o intilnire cotidiana. Totusi, cu greu puteam realiza ca totul nu era un vis.

Dupa micul dejun, cind ne-am ridicat de la masa, unul dintre camarazii mei a vrut sa achite consumatia. Emil spuse:

- Aici sunteti oaspetii nostri, si intinse, spre femeia care astepta plata, ceea ce presupusesem a fi o mina goala; dar cind am privit din nou, continea exact suma de bani necesara ca sa achite nota. Am aflat ca prietenii nostri nu purtau bani cu ei, nici nu depindeau de altii pentru aprovizionarea lor. Cind aveau nevoie de bani, erau la indemina, creati din Substanta Universala.

Am iesit din casa, si barbatul care era din echipa numarul cinci ne strinse miinile, spunind ca trebuie sa se intoarca la echipa sa, si disparu. Am notat ora disparitiei sale si, mai tirziu, am aflat ca aparuse la echipa lui la 10 minute dupa ce ne parasise.

Am petrecut ziua cu Emil, Jast si prietenul nostru de la documente, cum il numisem noi, cutreierind satul si tinutul, prietenul nostru repovestind in detaliu multe lucruri petrecute in vremea sederii, timp de 12 ani, a lui Ioan in sat. De fapt, aceste evenimente erau atit de viu evocate in mintea noastra, incit ni se parea ca ne intorsesem inapoi in trecutul confuz, mergind si vorbind cu acest mare suflet care, pentru noi, mai inainte paruse doar un personaj mistic invocat de mintile acelora ce doreau sa insele. Din ziua aceea, Ioan Botezatorul a fost un personaj realmente viu; atit de real ni se parea, ca si cum l-as fi putut vedea acum, efectiv, mergind pe ulitele satului si pe cimp si primind invataturile acelor mari suflete din jurul lui, asa cum si noi umblasem in ziua aceea, totusi inca incapabili sa prindem adevarul fundamental din toate acestea.

Dupa ce hoinarisem toata ziua aflind cele mai interesante evenimente istorice si ascultind textele citite si traduse chiar pe locul unde avusesera loc intimplarile cu mii de ani inainte, ne-am intors in sat chiar inaintea inserarii, complet obositi. Cei trei prieteni care fusesera cu noi si mersesera tot atit de mult ca si noi, nu aratau nici cel mai mic semn de oboseala. In timp ce noi eram murdari, prafuiti si transpirati, ei erau proaspeti si usori, hainele lor fiind tot atit de albe, curate si nesifonate ca si atunci cind plecasem, de dimineata.

Observasem, in toate excursiile noastre, la acesti oameni, ca nici unul din vesmintele lor nu se murdarea. Remarcasem asta de mai multe ori, dar nu primisem nici un raspuns pina in aceasta seara, cind, ca raspuns la o remarca facuta, prietenul nostru de la documente spuse:

- Acest lucru poate parea remarcabil pentru voi, dar pentru noi pare si mai extraordinar ca o particula din substanta creata a lui Dumnezeu sa adere la o alta creatie a lui Dumnezeu, unde nu e dorita si de care nu apartine. Cu o conceptie justa, asta n-ar putea sa se intimple, caci nici o parte din substanta lui Dumnezeu nu poate fi ratacita sau plasata acolo unde nu e dorita.

Atunci, intr-o clipa, am realizat ca hainele si trupurile noastre erau la fel de curate ca si ale lor. Transformarea, caci pentru noi fusese o transformare, avusese loc instantaneu, pentru toti trei deodata, asa cum stateam acolo. Orice oboseala ne parasise, si eram la fel de proaspeti ca atunci cind ne sculasem din pat si ne spalasem dimineata.

Acesta a fost raspunsul la toate intrebarile noastre. Cred ca ne-am culcat in noaptea aceea cu cel mai profund sentiment de pace pe care il incercasem vreodata de la inceputul sederii noastre cu acesti oameni; si sentimentul nostru de veneratie facea loc repede celei mai profunde iubiri pentru aceste inimi simple, blinde, care faceau atit de mult pentru binele omenirii, sau al fratilor lor, cum ii numeau ei. Incepeam sa-i vedem ca pe niste frati. Ei nu luau nimic asupra lor, spunind ca Dumnezeu se exprima prin ei: "De la mine nu pot face nimic, Tatal care salasluieste inlauntrul meu, El face lucrarile".



 
< Precedent   Urmator >