Volumul II
CAPITOLUL X

Dupa ce ne-am odihnit timp de o saptamina si am strins echipamentul necesar, expeditia noastra reunita a pornit spre orasele antice ale Uigurilor, unde am ajuns la 30 iunie. Aici ne-am apucat imediat de lucru si, cind primele sapaturi au ajuns la 50 de picioare adincime, am dat peste zidurile unei cladiri antice. Cind am ajuns la aproape 90 de picioare adincime, am patruns intr-o camera larga, unde se gaseau multe statuete din aur, argint, bronz si lut, toate frumos lucrate. Dupa ce lucrarile avansasera suficient de mult ca sa poata dovedi, fara nici un dubiu, ca acesta fusese cindva un oras foarte mare, am mers intr-un al doilea loc. Aici am sapat pina la circa 40 de picioare inainte de a ajunge la ceea ce s-ar putea numi o dovada clara a vechii civilizatii. Iarasi am muncit indeajuns pentru a demonstra ca erau ruinele unui mare oras antic.

Ne-am mutat intr-un al treilea loc, unde ne asteptam sa gasim probele care aveau sa arate ca acesta era cel mai vechi si cel mai mare dintre cele trei orase. Pentru a economisi timpul si resursele, ne-am organizat fortele in patru echipe. Trei dintre aceste echipe erau alcatuite dintr-un sef si sase ajutoare. Asta dadea fiecarei echipe cite sapte persoane. Acestei forte combinate i-a fost atribuita toata munca de la sapaturi si administrarea ei, fiecare echipa avind cite 8 ore de lucru din cele 24 de ore ale zilei. Celei de-a patra echipe, compusa din restul personalului expeditiei, i-au fost rezervate treburile taberei. Eu eram in echipa al carei conducator era Seful nostru. Ni s-au atribuit cele 8 ore de lucru de la miezul noptii pina la ora 8 dimineata.

Dupa ce am incheiat degajarea primului put sapat si am obtinut accesul la patru camere subterane, am inlaturat suficiente darimaturi ca sa ajungem sa aratam, mai presus de orice indoiala, ca acesta era cel mai vechi si cel mai mare dintre cele trei orase, si ca avea comori bogate.

Intr-o dimineata, echipa care venise sa ne schimbe ne-a anuntat ca se apropiau de tabara niste calareti, dinspre nord. Cind am ajuns la suprafata, am vazut ca veneau in directia noastra si ca pareau sa fie o alta banda de tilhari, caci urmau, in mod evident, calea facuta de noi cind venisem aici. Pe cind stateam privind, Jast veni si spuse:

- Este o ceata de banditi hotariti sa jefuiasca tabara, dar nu cred ca trebuie sa ne temem.

I-am asteptat sa se apropie si ajunsesera la vreo 500 de yarzi de tabara noastra, cind s-au oprit. Dupa un scurt interval, doi dintre ei au venit calare si, dupa ce ne-am salutat, ne-au intrebat ce faceam acolo. Le-am spus ca incercam sa gasim un oras antic. La asta, ei au raspuns ca nu credeau nici un cuvint din ce le spusesem. Banuiau ca eram in cautare de aur si venisera sa ne ia echipamentele si proviziile. Am intrebat daca erau soldati ai guvernului, la care ei raspunsera ca nu recunosteau nici un guvern, caci in regiunea aceea conducea cine era mai tare. Cum nu vedeau nici urma de arme de foc, cred ca au ajuns la concluzia ca trebuia sa existe o forta mai mare decit ceea ce constatasera cu ochii lor. S-au intors la ceata lor ca sa analizeze situatia.

Dupa un timp, cei doi au revenit si ne-au spus ca, daca ne predam de bunavoie, nu aveau sa raneasca pe nici unul dintre noi, dar daca nu, atunci aveau sa inainteze si sa impuste pe oricine ar fi opus rezistenta. Ni s-au dat 10 minute ca sa ne hotarim, dupa care ei aveau sa inainteze fara alte discutii. La aceasta, Jast le-a raspuns ca nici nu vom rezista, dar nici nu ne vom preda. Asta a parut sa-i infurie si, dind pinteni cailor, s-au intors spre ceata lor, agitindu-si armele. Atunci intreaga banda porni spre noi in galop intins. Marturisesc ca eram speriat de-a binelea, dar aproape instantaneu ni s-a parut ca eram inconjurati de fantomatice siluete de calareti, galopind in jurul nostru. Apoi aceste siluete devenira si mai veridice, si numarul lor spori. Era evident ca si vizitatorii nostri vazusera ceea ce vedeam noi, caci caii lor fie erau opriti imediat, fie se opreau singuri, incepind sa se cabreze si sa se prabuseasca, scapind de sub controlul calaretilor. Intr-o clipa, o teribila confuzie puse stapinire pe banda, care numara vreo 75 de calareti. Caii incepura sa cada in dreapta si in stinga, fara sa mai poata fi stapiniti, si totul se incheie cu o retragere dezordonata a bandei, urmarita indeaproape de calaretii-fantoma, cum le-am spus noi.

Dupa ce lucrurile s-au potolit, Seful nostru si doi din echipa, printre care eram si eu, am mers pina la locul unde se oprise banda si nu am putut descoperi alte urme decit cele facute chiar de tilhari. Eram foarte nelamuriti cu asta, caci totul ni se paruse la fel de real ca si banditii, iar salvatorii parusera ca vin din toate partile. Ne asteptam sa gasim, clare, urmele cailor lor pe nisip, la fel de clare ca si acelea ale cailor banditilor. Cind am revenit in tabara, Jast spuse:

- Calaretii-fantoma, cum le-ati spus voi, erau doar imagini, facute atit de reale incit voi, ca si banditii, le-ati putut vedea. Pe scurt, erau imagini ale altor intimplari, pe care am fost capabili sa le producem intr-o maniera atit de veridica, incit nu au putut fi deosebite de intimplarea reala. Putem sa le producem pentru protectia noastra, ca si pentru a-i proteja pe ceilalti, si astfel nimeni nu a fost ranit. Acolo unde se slujeste un tel clar, nu poate surveni nici o vatamare. In mintea banditilor se trezise o banuiala. Nu era logic ca o expeditie ca a noastra sa se aventureze atit de departe fara nici o aparare, si am profitat de asta ca sa-i speriem. Sunt foarte superstitiosi si mereu se tem de capcane. Genul acesta de oameni este foarte susceptibil sa se teama, si ei au vazut exact ceea ce se asteptau sa gaseasca. Daca nu am fi utilizat aceasta metoda, foarte probabil ca ar fi trebuit sa distrugem o parte din banda inainte ca ei sa ne lase in pace. Asa insa, n-o sa mai auzim de ei de-acum inainte.

Nu am mai fost amenintati dupa aceea.

Dupa ce lucrasem suficient ca sa ne convingem ca aceste trei orase existasera, ni s-a sugerat sa umplem iarasi puturile sapate, pentru a le proteja de orice banda de jefuitori care ar fi putut descoperi lucrarile, caci o asemenea descoperire ar fi condus la o adevarata goana dupa comori. Printre toate aceste bande circula legende despre existenta acestor orase si despre bogatia lor in aur. De cum am terminat cercetarile, toate puturile au fost umplute la loc, astfel incit sa ramina cit mai putine urme; si prima furtuna avea sa stearga orice urma am fi lasat. Nisipul se deplaseaza continuu in aceasta regiune, si acest lucru face foarte dificila localizarea fiecareia dintre aceste ruine. Ne-ar fi fost imposibil sa descoperim oricare dintre aceste trei locuri fara ajutorul prietenilor nostri. Ni s-a spus ca ruine asemanatoare se gasesc pina in sudul Siberiei.

Exista dovezi neindoielnice ca o populatie numeroasa s-a dezvoltat aici si ca atinsesera un inalt nivel de civilizatie. Exista si dovezi nenumarate pentru a arata ca acesti oameni cunosteau agricultura, mineritul, textilele si industriile asociate acestora, cititul, scrisul si toate stiintele. Este foarte evident ca istoria acestor oameni este istoria rasei Ariene.

Pe cind sedeam la masa in dupa-amiaza ultimei noastre zile, cineva din echipa il intreba pe Emil daca istoria acestei mari rase putea fi urmarita si scrisa. El raspunse ca se putea, ca orasul de sub tabara noastra continea dovezi absolute sub forma de documente scrise care, cind aveau sa fie gasite si traduse, aveau sa redea istoria exacta a acestui popor.

Aici conversatia a fost intrerupta de un barbat care a aparut la usa cortului, intrebind daca i se permitea sa intre. Emil, Jast si Chander Sen s-au ridicat si s-au grabit spre intrare ca sa-l intimpine. Dupa saluturile schimbate, am vazut ca se cunosteau foarte bine, si Seful nostru s-a ridicat ca sa li se alature. La usa cortului l-am vazut oprindu-se si privind uimit pentru o clipa; apoi, cu bratele desfacute, a iesit repede afara, spunind:

- Ei, ei! Asta chiar ca este o surpriza!

Un amestec de voci se auzi, barbati si femei salutindu-se cu el, si cei trei iesira din cort dupa el. Atunci, toti cei care stateam la masa ne-am sculat si ne-am imbulzit sa iesim afara, unde am gasit un grup de paisprezece nou-veniti. Grupul includea pe mama lui Emil, pe gazda noastra din satul unde iernasem, pe frumoasa doamna care prezidase banchetul la care luasem parte acasa la Emil, si pe fiul si fiica lui Emil. Cu totii formau un grup vesel, si ne-a reamintit de reuniunile din trecut.

Surpriza era completa si o aratam, dar si mai mare era surpriza prietenilor care ni se alaturasera in aceasta expeditie. Privindu-i, stiam ca deja curiozitatea lor depasise orice limite. Ei nu mai vazusera, ca noi, asemenea aparitii si disparitii, si in timpul lucrarilor de pina atunci ale expeditiei fusesem atit de preocupati incit neglijasem sa le povestim altceva decit incidente fragmentare. Aparitia acestui grup, ca din senin, ii lasase complet uluiti. Bineinteles ca ne distram copios pe socoteala lor.

Dupa prezentarea tuturor si dupa saluturi, cel care avea in grija tabara si echipamentul veni sa-i caute pe Emil si pe Seful nostru. Cu cea mai vizibila neputinta pe fata, el spuse:

- Cum o sa-i hranesc pe toti acesti oameni? Alimentele noastre inca n-au sosit si abia daca mai avem provizii pentru noi, pentru astazi si pentru miine dimineata, caci eram pe punctul sa pornim la drum indarat.

Pe cind discutam asa, fiind toti adunati acolo, liderul expeditiei combinate a auzit o parte a acestei conversatii. El se apropie de ei. De indata l-am auzit intrebind:

- In numele cerului, de unde au venit toti oamenii acestia?

Seful nostru il privi cu un zimbet si ii spuse:

- Tocmai ai spus-o, Ray, au venit direct din ceruri. Uite, nu au nici un mijloc de transport.

Ray raspunse:

- Dar lucrul care ma incurca mai mult este ca nu par sa aiba aripi. Si daca n-au aripi, ar fi trebuit sa auzim bufniturile de la aterizarea lor pe nisip, mai ales ca sunt atitia, dar n-am auzit nici asta. Asa ca o sa vedem noi daca sugestia ta este justa si perfect logica.

Atunci Emil se intoarse spre grup si zise ca, pentru a potoli temerile intendentului nostru, se vedea obligat sa-i mustre pe vizitatori pentru ca nu-si adusesera propriile lor provizii. La asta, intendentul paru teribil de incurcat si spuse ca nu trebuia sa fie atit de drastic caci, fara indoiala, tot nu era destula hrana ca sa ajunga pentru toti. Atunci vizitatorii incepura sa rida amuzati, ceea ce paru sa-l jeneze si mai tare. Apoi mama lui Emil spuse ca nu era nevoie de stinjeneala si nemultumire. Gazda noastra si doamna cea frumoasa i s-au alaturat, spunind ca ele vor prelua bucuros grija cinei, caci cu totii doreau sa cineze cu noi. Asta il facu pe intendent sa rasufle usurat si imediat a acceptat oferta.

Dupa-amiaza era deja tirzie. Era una din acele zile din Gobi cind vremea mingiie blind pamintul pentru o clipa, iar in clipa urmatoare scena se poate preschimba intr-un infern de furie nepotolita. Toate paturile au fost scoase si fixate pe nisip, linga cercul taberei. Pentru un observator, scena avea aspectul unui picnic vesel, ceea ce si era. Cind toate paturile au fost intinse, au fost aduse si asezate pe ele, cu tot ce contineau, vasele care erau folosite pentru pregatirea si servirea mesei in tabara. Apoi ne-am asezat cu totii de jur imprejurul lor.

Inca mai vedeam semnele uimirii si perplexitatii pe fetele celor care se alaturasera mai tirziu grupului nostru. Ray, liderul, se uita in vase si spuse ca vedea bine cita mincare contineau ele, si ca daca acea cantitate putea fi impartita ca sa sature toata acea gloata infometata, el era gata sa-si tina ochii larg deschisi pentru a vedea minunea. Cineva din grupul nostru spuse:

- Mai bine uita-te atent, caci exact asta ai sa vezi.

Seful nostru spuse:

- E a doua oara cind ghicesti bine azi, Ray.

Cele trei doamne incepura sa imparta mincarea din vase. De cum era umpluta o farfurie, era data mai departe si o alta goala venea in loc, pina cind toti au fost serviti din belsug. Pe masura ce continua servitul, il vedeam pe Ray devenind tot mai nelinistit, si cind propria lui farfurie ajunse la el, o dadu mai departe spunind ca poate sa se multumeasca si cu mai putin. Gazda noastra il asigura ca nu trebuia sa-si faca griji, caci era destula mincare pentru toti.

Dupa ce toti au fost serviti cu darnicie, el se uita din nou in vase. Cind a vazut ca ele nu-si diminuasera continutul, s-a ridicat si a spus:

- Cu riscul de a fi nepoliticos, prost-crescut si necioplit, o sa va intreb, doamnelor, daca pot sa ma asez linga voi, caci imi dau bine seama ca mi-ati stirnit intr-atit curiozitatea, incit nu pot minca deloc.

Doamnele spusera ca pentru ele era o favoare ca el sa le stea alaturi. Atunci el merse si se aseza pe marginea paturii, intre mama lui Emil si doamna cea frumoasa.

Dupa ce el se asezase, cineva a intrebat de piine. Nu mai ramasese decit o bucata, pe capacul cutiei care tinea loc de tava. Frumoasa doamna isi intinse miinile si, aproape instantaneu, in ele se afla o franzela mare. I-o dadu gazdei noastre, care se pregati s-o taie ca s-o imparta. Atunci Ray se ridica si ceru sa i se permita sa vada franzela asa cum era. Piinea i-a fost inminata si, dupa ce a examinat-o atent o clipa, o dadu inapoi. Vedeam ca era foarte tulburat. Facu citiva pasi, apoi se intoarse si, adresindu-se frumoasei doamne, spuse:

- Nu vreau sa par impertinent, dar asta mi-a zapacit intr-atit ideile, incit nu ma pot abtine de la a pune intrebari.

Ea se inclina si ii raspunse ca era liber sa puna orice intrebari dorea. El continua:

- Vreti sa-mi spuneti ca voi sunteti in stare sa anulati toate legile naturale cunoscute - cel putin cele stiute de noi - fara nici un efort, ca sa ne aduceti hrana dintr-o sursa nevazuta sau invizibila?

Doamna replica:

- Pentru noi, hrana nu este nevazuta; totdeauna este vizibila.

Atunci se observa ca, desi gazda noastra taia si impartea franzela, aceasta nu se micsora. Ray deveni mai calm, isi relua locul, si doamna continua:

Apoi ea spuse ca erau bucuroase sa raspunda la orice intrebari avea el de pus. Ray zise ca nu mai avea intrebari, caci era prea tulburat ca sa mai vrea sa intrebe ceva. Voia doar sa reflecteze. Spuse ca avea citeva lucruri pe care dorea sa le spuna, cu speranta ca doamnele nu se vor simti ofensate, caci nu asta intentiona. Continua:

- Am venit aici - asa credeam - sa gasim urmele unui popor de multa vreme mort si disparut. In schimb, gasim niste oameni traind o viata mult mai minunata si mai activa decit se poate concepe. Daca tot ce am vazut ar putea fi anuntat in lume, intreaga lume s-ar inchina la picioarele voastre.

Cele trei doamne spusera ca nu nazuiau sa aiba lumea la picioare, ci ca doreau sa vada toata omenirea la picioarele lui Dumnezeu. Continuara spunind ca omenirea avea deja prea multi idoli. Idealul era lucrul de care ea avea nevoie cu adevarat.

Aici vizitatorii, cu exceptia celui care ne chemase la usa cortului, se ridicara spunind ca trebuiau sa plece. Cu calduroase stringeri de miini, binecuvintari si invitatii sa-i vizitam oricind, ei disparura la fel de subit cum aparusera, lasindu-i pe Ray si grupul lui holbindu-se la locul unde statusera. Dupa un moment, Ray se intoarse spre barbatul care ramasese si il intreba cum se numeste. I s-a spus ca numele lui era Bagget Irand. Atunci Ray ii spuse:

- Vrei sa spui ca voi sunteti capabili sa veniti si sa plecati dupa dorinta, fara mijloace de transport vizibile, asa cum tocmai am vazut, sfidind orice legi cunoscute ale gravitatiei si ale fizicii?

Bagget Irand raspunse:

- Nu sfidam nici o lege, si nici nu incalcam legea unica a omului sau a lui Dumnezeu. Cooperam cu ele si lucram in acord cu toate legile, ale Naturii si ale lui Dumnezeu. Mijloacele de locomotie pe care le folosim, desi invizibile pentru voi, sunt perfect vizibile pentru noi. Problema este ca voi nu le vedeti; in consecinta, nu credeti. Noi vedem, credem si stim, si putem sa le folosim. Cind iti deschizi intelegerea ca sa le cunosti, sa le vezi si sa le utilizezi, vei descoperi curind ca legea pe care o folosim noi este limpede si mult capabila sa aduca mari servicii omenirii, decit legile limitate pe care le vedeti si le folositi voi. Intr-o buna zi, veti descoperi ca ati atins doar superficial posibilitatile omului. Noi suntem totdeauna bucurosi sa va ajutam pe orice cale putem.

Chander Sen spuse ca acest prieten venise ca sa ne invite sa ne intoarcem spre punctul nostru de aprovizionare trecind prin satul lui, caci drumul era mai scurt si puteam parcurge distanta calatorind cu o zi mai putin in aceasta perioada a anului. Invitatia a fost imediat acceptata, si Bagget Irand spuse ca avea sa se inapoieze si el cu noi. Mai tirziu mi s-a dezvaluit faptul ca el era un descendent al poporului, cindva prosper, care locuise in regiunea Gobi.