PARTEA INTII

              Era dimineata si un soare proaspat stralucea in aur peste clipocitul marii domoale. La o mila de tarm, o barca de pescari legase  prietenie cu apa, iar chemarea pentru Breakfast Flock scinteiase  in aer, pina cind aparu un stol de o mie de pescarusi care incercau, zvicnind si zbatindu-se, sa obtina citeva firmituri de hrana. Incepea o noua zi de munca. 
             Dar departe si singur, strain de orice barca si tarm, Pescarusul  Jonathan Livingstone exersa. La trei sute de picioare inaltime, el isi cobori picioarele palmate, isi ridica ciocul straduindu-se sa-si mentina, cu greutate, aripile intr-un arc dureros. 
          Acesta ii ingaduia sa zboare nespus de incet, si-acum el incetinise pina ce vintul ii devenea o soapta-n obraz, iar oceanul statea neclintit sub el. Isi ingusta ochii intr-o concentrare cumplita, isi tinea rasuflarea, isi incorda aripile, ...inca ...inca putin. Penele i se zburlira, se afla in  limita 
de viteza si cazu. Pescarusii, dupa cum stiti, n-ating niciodata acest prag. 
          A se poticni in zbor este pentru ei rusine si mare ocara. 
          Dar Pescarusul Jonathan Livingstone, fara a se rusina, isi intinse  din nou aripile in arcul acela tremurator, - mai incet, si mai incet, si incerca poticnindu-se din nou - nu era o pasare ca oricare. 
          Cei mai multi pescarusi nu cauta sa invete decit elementele de baza ale zborului - cum sa ajunga de pe mal la hrana si inapoi. Pentru cei mai multi pescarusi, nu zborul conteza, ci hrana. Dar pentru acest pescarus, insusi zborul era o hrana. Mai mult decit orice pe lume, Pescarusului Jonathan Livingston ii placea sa zboare. 
            Acest fel de a gindi, observase si el, nu este deloc  mijlocul  prin care sa devina popular printre celelalte pasari. Chiar si parintii lui se ingrozisera vazind ca Jonathan isi petrecea zile intregi de unul singur, facind sute de planari joase, exersind. 
          Nu stia de ce, dar cind zbura deasupra apei, la altitudini mai   joase decit jumatate din intinderea aripilor sale, putea sa stea in aer mai mult, cu mai multa usurinta. Plutirile lui nu se mai incheiau cu obisnuita cadere in picioare care improsca marea, ci cu un lung siaj orizontal, in care atingea suprafata cu picioarele strinse aerodinamic pe linga corp. Cind isi incepuse glisadele aterizind cu picioarele in sus pe plaja, strabatind apoi cu pasul lungimea glisadei sale in nisip, parintii lui se ingrozisera si mai mult. 
             << De ce, Jon, de ce ? >> il intreba mama lui. 
             << De ce-ti vine atit de greu sa fii la fel cu ceilalti din stol, Jon ?  De ce nu lasi pelicanii sau albatrosii sa zboare asa de jos ? De ce nu maninci ? Fiule, ai ajuns numai pene si os! >> 
             << Nu-mi pasa ca am ajuns numai pene si os, mami. Vreau sa stiu ce pot realiza in vazduh si ce nu. Atita tot. Vreau sa stiu . >> 
             << Asculta Jonathan >>, i-a spus tatal, nu fara blindete. 
             << Iarna nu e prea departe. Barcile or sa fie putine, iar pestele  de  la suprafata va inota mai la fund. Daca tot vrei sa inveti, invata despre hrana si cum se obtine. Povestea asta cu zborul e buna, nu zic nu, dar nu poti sa te hranesti cu glisade o stii si tu. Nu uita ca zbori ca sa te hranesti>>. 
            Supus Jonathan a incuviintat. Zilele urmatoare, a incercat sa se poarte ca ceilalti pescarusi; a incercat, intr-adevar, tipind si luptind cot la cot cu stolul, pe linga diguri si barci de pescuit, plonjind dupa resturi de peste si piine. Dar nu a reusit de loc. 
             Nu are nici un rost, se gindea el, scapind intentionat un mic hering  -  obtinut cu multa greutate, drept in gura unui pescarus batrin si flamind care-l fugarea. Mai bine mi-as petrece timpul asta invatind sa zbor. Sint atitea lucruri de invatat. 

             N-a trecut mult si Pescarusul Jonathan era din nou singur, departe, pe mare, flamind fericit, invatind.  Il preocupa viteza si dupa o saptamina de exercitiu stia, despre  viteza  mai multe lucruri decit cel mai rapid pescarus in viata. 

            La o mie de picioare, dind din aripi cu toata puterea, s-a angajat  intr-un  picaj vertical ametitor, si astfel si-a dat seama de ce pescarusii nu se lanseaza in picaj. In numai sase secunde atinsese saptezeci de mile pe ora, viteza la care daca iti ridici aripile, iti pierzi echilibrul. De fiecare data se intimpla la fel. Desi era prudent, desi se folosea de intreaga sa indeminare, la viteze foarte mari isi pierdea controlul. 
            Se inalta la o mie de picioare. La inceput, cu toata  puterea drept inainte apoi isi lua avint, dind din aripi, si-si dadea drumul vertical.  Atunci, de fiecare  data, aripa stinga i se bloca la ridicare, el se rasucea violent spre stinga, isi oprea si aripa dreapta ca sa se redreseze, si tisnea  ca focul intr-o vrila salbatica spre dreapta. 
             Nu putea sa se concentreze indeajuns, cind isi ridica aripile.  De zece ori a incercat si tot de zece ori - zburind cu saptezeci de mile pe ora - a explodat intr-o masa involburata de pene, fara control, prabusindu-se in apa. 
            Secretul, isi spunea el apoi, ud leoarca, este sa-ti tii  aripile  nemiscate la viteze  mari - sa dai din aripi pina atingi cincizeci de mile pe ora, si apoi sa le tii nemiscate. 
            A incercat din nou, de la doua mii de picioare inaltime,  rostogolindu-se in picaj, cu ciocul drept in jos, cu aripile intinse si nemiscate din clipa in care a depasit cincizeci de mile pe ora. I-a trebuit o forta teribila, dar a izbutit. In zece secunde a atins peste nouazeci de mile pe ora. Jonathan  stabilise recordul mondial pentru pescarusi de viteza. 
            Dar victoria a fost de scurta durata. In clipa in care a inceput  redresarea, in clipa in care si-a schimbat unghiul aripilor, a cazut in acelasi dezechilibru cumplit care, la nouazeci de mile pe ora, l-a izbit cu puterea dinamitei. 
            Pescarusul Jonathan a explodat intre cer si pamint si s-a izbit  de apa tare ca piatra. Cind si-a revenit era noaptea tirziu, iar el plutea  in  lumina lunii pe suprafata oceanului. 
          Aripile-i erau doua bare zgrunturoase de plumb, dar greutatea insuccesului parca atirna si mai greu pe umerii lui. Isi dorea, vlaguit, ca  aceasta greutate sa-l traga incet la fund, sa puna capat la toate.